Au trecut ani, au trecut regimuri, au trecut generații. S-au schimbat steaguri, constituții și discursuri. Dar ceva a rămas neschimbat în istoria acestui neam: puterea unui popor care a știut să îndure, să spere și să lupte. Bătrânii noștri spuneau că cine se îndepărtează de popor se îndepărtează de adevăr. Ei știau că în glasul țăranului, în sudoarea muncitorului, în răbdarea dascălului și în demnitatea soldatului se află sufletul unei națiuni. Nu în saloanele luxoase, nu în promisiunile fără acoperire și nici în jocurile de culise ale celor care confundă puterea cu privilegiul.
Când privim astăzi spre clasa politică, nu putem să nu simțim o apăsare. Parcă s-a rupt ceva din legătura firească dintre conducători și cei conduși. Politica a devenit pentru mulți o profesie a interesului personal, nu o misiune de slujire a țării. Vorbesc despre popor doar în campanii, îl caută doar la vot și îl uită imediat după aceea. În loc să asculte durerile oamenilor, ascultă ecoul propriilor ambiții.
În trecut, cu toate greșelile, conflictele și neîmplinirile vremurilor, existau oameni politici care înțelegeau că România nu este o simplă administrare de bugete și funcții. Pentru ei, România era o datorie. Unii și-au sacrificat averile, alții libertatea, iar unii chiar viața pentru idealul național. Au greșit, desigur, căci nimeni nu este fără greșeală, dar aveau conștiința că aparțin unui popor și că trebuie să răspundă în fața istoriei.
Astăzi, interesul de partid învinge interesul național
Astăzi, prea des vedem politicieni care își măsoară succesul în sondaje și privilegii, nu în bunăstarea oamenilor. Vedem cum interesul de partid învinge interesul național, cum vorbele mari ascund fapte mici și cum speranțele unei generații sunt amânate de la un mandat la altul.
Și totuși, poporul rămâne. Așa cum a rămas după războaie, după foamete, după dictaturi și după tranziții. Poporul nu și-a pierdut rădăcinile. El încă știe ce înseamnă cinstea, munca și dragostea de țară. În casele simple ale României încă se vorbește despre dreptate, despre respect și despre viitorul copiilor.
Poate că cea mai mare lecție a istoriei este aceasta: niciun conducător nu este mai mare decât poporul său. Cei care uită acest adevăr se pierd în uitarea vremurilor. Cei care îl înțeleg rămân în memoria națiunii.
Când politica va redeveni slujire, și nu stăpânire, atunci România va regăsi drumul pe care l-au visat cei care au iubit-o mai mult decât pe ei înșiși…
De aceea, către cei care conduc astăzi, mesajul generațiilor trecute pare să răsune peste timp: țineți cu poporul, nu împotriva lui. Nu vă rușinați de cauza națională. Nu vă temeți de lupta pentru binele comun. Ascultați glasul oamenilor înainte de a asculta șoaptele intereselor vremelnice.
Pentru că libertatea, demnitatea și unitatea acestui neam nu au fost primite în dar. Ele au fost câștigate prin sute de ani de sacrificii, de suferințe și de speranțe. Iar datoria fiecărei generații este să le păstreze vii.
Când politica va redeveni slujire, și nu stăpânire, atunci România va regăsi drumul pe care l-au visat cei care au iubit-o mai mult decât pe ei înșiși.
