Au trecut 86 de ani. O viață de om. Între timp s-au schimbat regimuri, generații, frontiere, alianțe. România a intrat în NATO și în Uniunea Europeană. Ungaria este, la rândul ei, membră a acelorași structuri europene. Dar istoria nu poate fi abrogată prin tratate. Iar memoria celor care au murit nu are termen de expirare.
La 30 august 1940, la Viena, România a fost pusă în fața unei decizii pe care, în realitate, nu avea cum să o negocieze. Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini au decis ca aproximativ 43.500 de kilometri pătrați din teritoriul României să fie trecuți sub administrația Ungariei.
Așa a început una dintre cele mai dureroase perioade din istoria noastră recentă: Transilvania de Nord, aflată sub administrație ungară între 1940 și 1944. Pe hartă au fost kilometri pătrați. Pentru oamenii care trăiau acolo au fost însă case, familii, biserici, școli, morminte și vieți schimbate pentru totdeauna.
Istoria nu începe și nu se termină cu o linie pe hartă
În zilele care au urmat Dictatului de la Viena, armata și administrația ungară au intrat în teritoriile cedate. Au urmat expulzări, refugieri, arestări și represalii. Și, în unele locuri, crime.
Treznea și Ip nu sunt doar două nume pe o hartă.
Sunt locuri care au rămas în memoria românilor.
La Treznea, în 9 septembrie 1940, au fost ucise zeci de persoane. La Ip, în noaptea de 13 spre 14 septembrie, au fost masacrați 157 de localnici.
157 nu este doar o cifră.
În spatele ei sunt 157 de oameni. 157 de vieți. Familii, părinți, copii, frați, prieteni. Oameni care aveau un nume și o poveste.
Și oameni care au murit, într-un moment în care ura și violența au pus stăpânire pe comunități întregi, doar pentru că s-au născut români.
Am stat de vorbă cu unul dintre supraviețuitori
În urmă cu 18 ani, în 2008, publicam în Gardianul mărturia lui Gavril Butcovan, ultimul supraviețuitor al masacrului de la Ip.
În 2012 am republicat-o și în Jurnalul Național (Interviul cu Gavril Butcovan – „Iertăm, dar nu uităm”)
Avea doar 16 ani atunci.
A văzut oameni din familia sa uciși. A trecut printr-o experiență pe care noi, cei de astăzi, putem doar să încercăm să o înțelegem.
Pentru mine, ca jurnalist, întâlnirea cu el a avut o greutate aparte. Nu citeam despre acele zile într-o carte și nu priveam doar niște documente de arhivă. Îl ascultam pe un om care fusese acolo.
Memoria lui era mărturia.
Astăzi, Gavril Butcovan nu mai poate vorbi. Dar putem vorbi noi.
Și trebuie să o facem.
Pentru că, atunci când ultimii martori dispar, rămân documentele. Rămân fotografiile. Rămân crucile și mormintele. Și rămâne presa, cu obligația de a nu lăsa aceste lucruri să dispară odată cu oamenii care le-au trăit.
Istoria nu trebuie cosmetizată
Există și astăzi tentația de a privi trecutul doar prin confortul prezentului.
„Au trecut prea mulți ani.”
„Trebuie să privim înainte.”
„Trebuie să uităm.”
Nu.
Un popor care uită ce i s-a întâmplat poate ajunge, mai devreme sau mai târziu, să creadă orice i se spune despre propriul trecut.
Asta nu înseamnă că trebuie să trăim în ură.
Nu cer răzbunare. Nu cer ca maghiarii de astăzi să fie judecați pentru crimele comise de oameni care au trăit înaintea lor. Ei nu poartă răspunderea pentru crimele comise de regimul hortist.
Responsabilitatea trebuie pusă acolo unde îi este locul: asupra celor care au conceput, ordonat, executat sau tolerat crimele și persecuțiile.
Dar tocmai de aceea adevărul trebuie spus.
Fără eufemisme. Fără să cosmetizăm ceea ce s-a întâmplat. Fără să transformăm istoria într-o poveste convenabilă pentru prezent.
Horthy nu poate fi scos din istorie
Regimul condus de Miklós Horthy trebuie privit în întregul său context și judecat prin documente și prin ceea ce a însemnat, în realitate, pentru oamenii care au trăit acei ani.
Nu prin nostalgii. Nu prin propagandă. Nu prin mituri.
Administrația ungară instalată în teritoriile primite prin Dictatul de la Viena a schimbat radical viața de acolo. Funcționarii români au fost îndepărtați. Mulți români au fost expulzați sau au fugit din calea persecuțiilor. Școlile, administrația, cultura și viața publică au fost supuse unor politici de control și maghiarizare.
Iar acolo unde violența a fost lăsată să vorbească, au apărut victime.
Ip și Treznea nu sunt simple „accidente” ale istoriei. Sunt avertismente despre cât de repede poate fi distrusă o comunitate atunci când ura devine politică.
Dar există ceva ce trebuie spus la fel de clar.
Nu trebuie să cădem în capcana urii.
Au existat și maghiari care au refuzat să participe la crime. Au existat oameni care au salvat români, riscându-și propria viață. Este și cazul preotului catolic din Leșmir, care s-a opus intrării trupelor hortiste în satul Porț, localitate cu populație sută la sută românească, aflată la aproximativ cinci kilometri de Ip.
Asta este tot istorie.
Și tocmai de aceea trebuie spusă întreagă.
Un criminal nu devine nevinovat pentru că aparține unei anumite națiuni. Dar nici un om bun nu devine criminal pentru că s-a născut în aceeași țară sau aparține aceleiași etnii cu un criminal.
Nu etnia trebuie judecată.
Fapta trebuie judecată.
Aici este diferența dintre memorie și ură.
De ce să mai vorbim despre 1940?
Pentru că încă există oameni care nu știu ce s-a întâmplat.
Pentru că sunt copii care își formează astăzi imaginea despre trecut nu doar din manuale, ci și din ceea ce găsesc pe internet.
Pentru că memoria publică se poate pierde.
Pentru că victimele nu mai au glas.
Și pentru că, într-o Europă în care revizionismul istoric reapare periodic în discursul public, lecțiile trecutului nu sunt deloc depășite.
Poate tocmai acum sunt mai necesare.
86 de ani
În 1940, România a pierdut teritorii.
Oamenii au pierdut însă mult mai mult.
Unii și-au pierdut casa. Alții și-au pierdut familia. Unii au fost obligați să plece din locurile în care se născuseră. Iar alții și-au pierdut viața.
Astăzi putem trăi împreună. Putem fi vecini. Putem fi europeni. România și Ungaria pot avea relații normale. Putem respecta comunitatea maghiară din România și drepturile ei.
Toate acestea sunt posibile.
Dar nimic din toate acestea nu ne obligă să ne uităm istoria.
Pacea nu se construiește prin amnezie.
Iar reconcilierea nu înseamnă să ștergem trecutul. Prietenia dintre două popoare nu trebuie construită peste mormintele celor uciși și apoi dați uitării.
Iertăm, dar nu uităm!
Am scris aceste cuvinte în 2008.
Le-aș scrie din nou în 2026. Poate chiar mai apăsat.
Pentru că astăzi, când ultimii martori ai acelor vremuri au dispărut, responsabilitatea noastră este și mai mare.
Să nu lăsăm uitarea să ucidă pentru a doua oară victimele.
Să nu lăsăm propaganda să înlocuiască documentele.
Să nu lăsăm oportunismul politic să rescrie istoria.
Să nu confundăm reconcilierea cu renunțarea la adevăr.
Și, mai ales, să nu transformăm memoria într-o armă împotriva oamenilor care trăiesc astăzi lângă noi.
Nu avem nimic de câștigat din ură.
Dar avem totul de pierdut dacă uităm.
Pentru victimele de la Ip și Treznea. Pentru toate victimele Dictatului de la Viena. Pentru cei expulzați și pentru cei refugiați. Pentru oamenii care și-au lăsat casele în urmă. Pentru Gavril Butcovan și pentru toți ceilalți martori care au plecat dintre noi. Pentru cei ale căror nume nu mai sunt rostite.
Pentru adevăr.
Atât timp cât mai există cineva care își amintește că 30 august 1940 nu este doar o dată în calendar, memoria rămâne vie.
Este o lecție.
Este o rană.
Este istorie.
Și este responsabilitatea noastră să nu o lăsăm să fie uitată.
