România riscă să transforme o problemă sanitar-veterinară într-o criză economică majoră pentru unul dintre cele mai importante sectoare ale agriculturii. Crescătorii de ovine cer Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) să acționeze rapid pentru ridicarea restricțiilor, în timp ce pierderile reclamate de sector au ajuns deja la ordinul sutelor de milioane de euro. Problema nu mai este doar pesta micilor rumegătoare sau existența unor focare. Problema este capacitatea administrației române de a controla, documenta și demonstra situația epidemiologică din teren. Miza reală este ca statul să-și demonstra competența!
ANSVSA susține că a efectuat un amplu program de supraveghere, cu peste 40.000 de probe recoltate din aproximativ 2.500 de exploatații. Aceste date ar trebui să constituie baza tehnică pentru solicitarea regionalizării și pentru reluarea exporturilor din zonele care nu sunt afectate. Întrebarea esențială este însă alta: de ce trebuie ca fermierii din întreaga țară să suporte consecințele unei probleme localizate, în condițiile în care statul spune că are instrumentele pentru a identifica și delimita focarele?
„Copacul cel strâmb își trăiește viața. Copacul cel drept devine scândură.”
Există o pildă care surprinde, poate mai bine decât orice raport administrativ, paradoxul în care România pare să se afle. Este o reflecție transmisă de profesorul Marius Borzan, consilier local în comuna Românași, județul Sălaj: „Copacul cel strâmb își trăiește viața. Copacul cel drept devine scândură.” O formulare simplă, dar care spune enorm despre felul în care poate funcționa un sistem în care regulile nu sunt întotdeauna aplicate cu aceeași măsură. Copacul strâmb rămâne în picioare.
Copacul drept, tocmai pentru că este bun, drept și folositor, este tăiat și transformat în scândură. Metafora se potrivește dureros de bine cu situația fermierilor români. Crescătorul care respectă regulile, își identifică animalele, plătește controale, furaje și servicii veterinare și își menține exploatația în conformitate cu cerințele sanitar-veterinare nu poate fi tratat la nesfârșit ca și cum ar fi responsabil pentru focare aflate la sute de kilometri distanță. Copacul drept devine scândură atunci când sistemul nu mai face diferența între cei care respectă regulile și cei care le încalcă. Iar aceasta este o logică extrem de periculoasă pentru orice economie: îi penalizează tocmai pe cei care încearcă să rămână în legalitate.
De la boală la blocaj economic
Restricțiile impuse pentru controlul bolilor animalelor au o justificare sanitar-veterinară. Nimeni nu poate contesta necesitatea izolării focarelor și protejării efectivelor. Dar o măsură de protecție sanitar-veterinară nu ar trebui să devină, prin inerție administrativă, o interdicție economică generalizată. România este un important exportator de ovine. În 2025, valoarea exporturilor de ovine a fost estimată la aproximativ 360 de milioane de euro.
Pentru 2026, impactul economic potențial al menținerii restricțiilor este evaluat la circa 300 de milioane de euro. În paralel, reprezentanții sectorului vorbesc despre pierderi deja acumulate de aproximativ 128 de milioane de euro. Cifrele arată dimensiunea problemei: fiecare lună de întârziere înseamnă animale care trebuie întreținute, costuri suplimentare pentru fermieri, contracte comerciale pierdute și piețe externe care pot fi ocupate de competitori.
Unde este disfuncția statului?
Aici apare adevărata problemă. România dispune de o instituție națională specializată, de direcții sanitar-veterinare județene, de laboratoare, de baze de date și de un sistem de identificare și trasabilitate a animalelor. În teorie, mecanismul ar trebui să funcționeze simplu: apare un focar, acesta este identificat, este izolat, animalele sunt urmărite, sunt efectuate testele necesare, iar zonele indemne sunt demonstrate ca fiind sigure. În practică, însă, fermierii ajung să suporte costul unei administrații care pare să se miște mai lent decât economia reală. Statul cere fermierului să fie conform. Dar cine răspunde atunci când statul nu reușește să demonstreze suficient de repede că fermierul dintr-o zonă neafectată poate comercializa legal și în siguranță animalele? Aceasta este întrebarea la care Guvernul trebuie să răspundă.
Auditul european nu este problema. Pregătirea României este problema
Comisia Europeană nu poate fi transformată în țap ispășitor. Auditurile europene verifică dacă sistemul național de control funcționează efectiv: registre, trasabilitate, laboratoare, controale în exploatații, anchete epidemiologice, raportarea focarelor și măsurile de bio-securitate. Cu alte cuvinte, Bruxelles-ul nu trebuie convins prin declarații politice, ci prin probe, proceduri și rezultate verificabile.
Iar aici se află vulnerabilitatea României. Dacă ANSVSA are suficiente date pentru a susține că situația epidemiologică permite regionalizarea, atunci aceste date trebuie puse rapid într-un dosar tehnic solid și prezentate Comisiei Europene. Dacă datele nu sunt suficiente, atunci trebuie spus public ce lipsește, cine este responsabil și în cât timp poate fi completat. Ceea ce nu mai poate funcționa este modelul administrației care anunță că „se lucrează”, în timp ce fermierul plătește factura.
Regionalizarea, testul de competență pentru ANSVSA
Solicitarea crescătorilor este, în fond, una logică: acolo unde boala există trebuie să existe restricții; acolo unde statul poate demonstra că boala nu există, activitatea economică trebuie să poată continua. Regionalizarea ar permite tocmai acest lucru. Zonele afectate rămân sub control sanitar-veterinar, iar zonele demonstrate ca indemne pot fi redeschise comerțului, în condițiile stabilite de legislația europeană. Pentru România, regionalizarea este însă mai mult decât o soluție economică. Este un test de credibilitate administrativă.
Dacă statul poate identifica precis focarele, poate urmări animalele și poate demonstra prin analize că alte exploatații sunt indemne, atunci trebuie să ceară ferm și argumentat eliminarea restricțiilor inutile. Dacă nu poate, problema nu mai este exclusiv epidemiologică. Devine una de funcționare a administrației publice.
Cine plătește pentru întârziere?
În final, factura nu este achitată de ANSVSA. Nu este achitată de minister. Nu este achitată de Guvern. Este achitată de fermier. El cumpără furaje. El plătește medicul veterinar. El suportă costurile cu personalul. El întreține animalele care nu pot fi vândute. El pierde contractele. El suportă deprecierea efectivelor și presiunea financiară.
Iar atunci când restricțiile sunt prelungite, pierderea nu mai este doar a unui fermier. Devine o pierdere pentru întreaga economie românească. „Copacul cel strâmb își trăiește viața. Copacul cel drept devine scândură.” Pilda profesorului Marius Borzan poate fi, din acest punct de vedere, mai mult decât o metaforă. Este un avertisment: într-un sistem care nu recompensează corectitudinea, cei care respectă regulile pot ajunge să plătească cel mai scump.
România are nevoie de un „plan de ieșire”, nu de încă o prelungire
Menținerea restricțiilor până la sfârșitul anului, în lipsa unei strategii clare de ieșire, riscă să transforme o măsură temporară într-o problemă structurală.
Guvernul trebuie să prezinte public:
- care sunt exact focarele active și zonele afectate;
- câte exploatații au fost testate și cu ce rezultate;
- ce condiții mai trebuie îndeplinite pentru regionalizare;
- ce documentație a fost transmisă Comisiei Europene;
- care sunt concluziile sau observațiile preliminare ale Comisiei;
- care este calendarul pentru următorul audit;
- ce măsuri sunt pregătite pentru reluarea exporturilor;
- ce mecanism de compensare există pentru fermierii care suportă pierderile.
Fermierii nu mai au nevoie de promisiuni. Au nevoie de termene, responsabilități și rezultate măsurabile.
Când administrația devine mai scumpă decât boala
Pesta micilor rumegătoare poate fi controlată prin măsuri veterinare. O administrație lentă, fragmentată și lipsită de responsabilitate este mult mai greu de vindecat. România nu își poate permite să piardă sute de milioane de euro pentru că instituțiile statului nu reușesc să transforme datele epidemiologice în decizii administrative și argumente tehnice convingătoare.
Dacă există zone sigure, ele trebuie redeschise. Dacă există zone nesigure, ele trebuie controlate. Iar dacă există informații care lipsesc, ele trebuie obținute rapid.
Restul este birocrație. Iar birocrația, în acest caz, nu mai este doar o problemă administrativă. A devenit o factură pe care o plătesc fermierii români.
